Iată un nou (vechi?!) blast from the past, review al subsemnatului pentru originalul Borderlands din îndepărtatul 2009, care nu a mai apucat să vadă lumina tiparului. Motivele sunt lesne de înțeles și le cunoaștem cu toții. Într-o zi însă, urcând în pod pentru a înțepa ritualic păpușa voodoo cu chipul lui Gabe Newell, liderul nostru de congregație și-a mutat privirea aleator, peste sipetul prăfuit de alături, cu arhivele redacției, și a găsit pergamentul pe care îl veți citi în cele ce urmează. Așa că am hotărât să-l redăm în integralitatea lui, fără editări ulterioare, pentru a-i păstra autenticitatea. Timing-ul este cât se poate de propice, pentru că Borderlands 4 tocmai ce a fost anunțat și urmează să se lanseze în 2025, și fiți pe pace, îl vom avea pe bancul de probă de îndată ce va binevoi să apară. Acestea fiind zise…
– Gogule, ia fii atent mă, ce-am auzit!
– Ia zi, bre!
– Aoleo, băi, am dat lovitura, frate, ia ascultă aici. Zice aicea că e planetele astea, la dracu-n praznic, da n-are importanţă, e una, băi nene, Pandora îi zice, şi are un Vault mare al dracu’, plin cu tot ce vrea sufleţelu’ tău, lovele, femei, comori, să crap de te mint.
– Băi, tu iar ai dat pe gât whiskey-ul ăla de contrabandă !
– Să mor de te mint, iaca, cum facem, dăm o tură pe Pandora, şi verificăm combinaţia. Dacă nu iese nimic, poţi să mă arunci la skags. Hai că mă duc iute după cheile de la spaceship, revin cât ai zice run & gun.
Vitejii noştrii sunt doar o parte din cei care au străbătut planeta Pandora de-a lungul vremii. În căutarea legendarului Vault, Pandora a fost asaltată de mai mulţi mercenari şi vânători de comori decât întreaga Armată a Şasea Germană prin ruinele Stalingradului. Aidoma celor doi aventurieri de mai sus, vei intra în pielea unuia dintre cele patru personaje disponibile, şi-i vei da bice, măturând tot ce-ţi stă în cale în atingerea obiectivului final.
Mi se zice Mercenaru’ şi am probleme acasă
Ziceam adineaori că îţi vei alege personajul din cele patru disponibile. Acestea sunt în mare parte, similare claselor consacrate din RPG-uri. Poftim? Nu am precizat că jocul se vrea o salată de castraveciori RPG/FPS ? Ca să vezi… Aşadar, Hunter-ul e Ranger-ul în deghizare, Soldier e Support Gunner, Sirena aduce a Rogue, iar Berserker-ul putea fi foarte bine lăsat aşa, dar rolul de Tanker i se potriveşte ca o mănuşă. Indiferent ce personaj ai alege, distracţia e garantată. E la fel de distractiv să joci cu oricare dintre ei, iar aici nu pot decât să felicit Gearbox pentru balancingul acestora.
După ce ţi-ai uzat niţel bocancii prin praful şi gunoaiele Pandorei, vei ajunge prin level-up, la un nivel în care personajul tău e cadorisit cu o abilitate unică pentru fiecare în parte. Bunăoară, soldatul ia în primire o mitralieră pe care o poate amplasa oriunde unde situaţia o cere, „sirena” trece pe gineală, se face invizibilă şi dăunează în tot acest timp sănătăţii adversarilor, hunter-ul lansează o bufniţă sau ce-o fi, care prezintă un comportament kamikaze, explodând în capul adversarului, iar berserker-ul vede roşu în faţa ochilor de furie şi face ce ştie cel mai bine, adică ia la pocit adversarii mano a mano.
De la bun început, jocul a fost gândit pentru a fi jucat în modul cooperativ, iar asta se simte. Cei obişnuiti să joace solitar, tipic lup singuratic, nu vor avea nimic de comentat, căci Pandora îţi aruncă în cale o sumedenie de provocări care mai de care, şi reuşeşte să te prindă, să te împlânte în faţa monitorului sau televizorului prin diversitatea adversarilor, vastitatea lumii de joc, numărul impresionant de questuri, şi nu în ultimul rând un sistem de loot absolut demenţial.
În multi cooperativ, toate aceste valori capătă noi înţelesuri, adversarii devin mai greu de doborât, punctele de experienţă încep să curgă în valuri, iar buluceala care se produce în momentul în care fiecare încearcă să şterpelească partea lui de loot, e la ordinea zilei. E păcat că nu a fost introdus un sistem de trading între coechipieri, căci nu poţi transfera bani de la un jucător la altul, iar schimbul de arme şi echipament se realizează prin aruncarea acestora din inventar pentru ca jucătorul interesat să şi le însuşească.
Dacă e până acolo, de la cooperativ până la ciomăgeală unul contra celuilalt, e doar un pas mic, oriunde pe hartă poate fi început un duel între jucători, iar arenele dispuse convenabil în fiecare zonă, servesc mult mai bine acestui scop.
Praf în ochi ?
După cum spuneam lumea de joc a Pandorei e imensă, ceea ce poate fi un lucru bun, dar reversul medaliei îl constau distanţele de multe ori enorme pe care le ai de parcurs de la un obiectiv la altul.
Pentru a uşura şi în acelaşi timp pentru a da o doză de fun perindărilor lungi dintre diferitele zone, producătorii ne-au pus la dispoziţie un buggy, pe care-l poţi echipa cu o turetă cu rachete sau o mitralieră. Dacă omori adversari aflat la bordul unui buggy, capeţi mult mai puţine puncte de experienţă, dar e totuşi amuzant să goneşti nebuneşte cu boostul de viteză activat şi să-i culci sub roţile drăcoveniei. Plus că deplasarea pe distanţele mari este mult facilitată. Sunt situaţii în care te cam acreşti de deplasat fie per pedes, fie cu buggy-ul, sau vrei pur şi simplu să parcurgi distanţe mari în timp scurt, iar soluţia la aceste probleme este sistemul de teleportare. Fără acesta, deplasarea către obiectivele din zonele îndepărtate, ar fi un calvar.
Tot aceste teleportoare, funcţionează pe post de checkpoints, căci opţiunea de savegame salvează doar până la ultimul checkpoint atins. Vă veţi întreba unii: Păi şi dacă mori? E simplu, ai două opţiuni. Una în care tragi cu dinţii de ultimul strop de viaţă pe care-l mai ai, şi dacă reuşeşti să omori un adversar eşti pus pe picioare instantaneu, fie îţi dai obştescul sfârşit şi contra unei sume de bani, eşti teleportat la ultimul checkpoint parcurs. Practic, nu poţi muri, nu există game over, singura sancţiune când se întâmplă să „mori” fiind sustragerea din puşculiţă a câtorva verzişori. Asta e, similar ca-n Bioshock, veteranii vor strâmba din nas, dar producătorii trebuie să mulţumească pe toată lumea.
Un alt minus vine din partea quest-ului principal, mai bine spus al obiectivelor acestuia. Da, trebuie spus acest lucru, în Borderlands ai peste 100 de quest-uri atât principale cât şi secundare, iar la o primă parcurgere a jocului cap-coadă vei fi mulţumit să constaţi că ai investit într-un joc care durează vreo 20 de ore de joc bune. În cazul în care urmezi strict firul principal, tot vei obţine vreo 10-12 ore, ceea ce e îmbucurător.
Partea slabă a firului principal, este că obiectivele quest-ului sunt de o banalitate puturoasă, de genul escortează-l pe Gicu, porneşte cutare generator, omoară cutare boss de nivel, etc. Nu exagerez când spun că nu diferă cu mult de quest-urile secundare.
Ascund dolarii şi mărcileee, tân-ta-ta-tân-ta
Chiar şi prin repetitivitatea şi banalitatea poveştii principale, există acel ceva care te înghionteşte în coaste să progresezi. Acel ceva poate fi explicat prin doza de fun atribuită gameplay-ului şi printr-un sistem de recompense excelent pus în practică.
Borderlands este un joc pe care odată ce l-ai completat, realizezi în primul rând, că punctul culminant, concret, deschiderea Vault-ului, te lasă cam rece şi cu buza umflată pe deasupra, şi în al doilea rând, că drumul pe care l-ai parcurs până la final a fost cel care a făcut deliciul gameplay-ului, alături de tonele de adversari făcuţi rasol, loot-ul de proporţii astronomice şi doza de distracţie aferentă.
Acţiunea în ritm alert şi pur şi simplu satisfacţia de a culca la pământ zeci de adversari care îndrăznesc să-ţi iasă în cale, face din Borderlands un titlu care nu plictiseşte, oricât de monotone ar fi obiectivele de îndeplinit.
Arsenalul şi item-urile pe care le vei găsi, vin într-un număr halucinant de combinaţii. Dacă stai sa te gândeşti, acestea sunt nelimitate, combinaţiile între diferitele atribute ale unui item fiind generate aleator, excepţie făcând item-urile unice, care şi acestea vin într-o varietate satisfăcătoare. Armele, scuturile, grenadele, medikits, etc pot intra în posesia jucătorului foarte uşor, fie prin căsăpirea adversarilor, caz în care, nefericitul împroaşcă cu items şi loot în funcţie de cât de „badass” e, fie prin cumpărarea acestora de la vending machines amplasate pe întreaga hartă, fie găseşti vreun stash secret.
Misiunile în care te aventurezi în căutarea diferitelor componente de arme sunt la tot pasul, acestea fiind un mod convenabil de a face rost de vreo armă rară, başca experienţă.
Degeaba vorbesc eu aici verzi şi uscate, trebuie să pui mâna şi să te convingi singur de acest aspect. Unde mai pui că folosirea unui anumit tip de armă (revolver, smg, sniper, etc) va creşte proficienţa personajului tău în arma respectivă, ceea ce înseamnă reîncărcare mai rapidă, rata de foc mărită, etc.
Am lăsat la urmă aspectul vizual. Grafica cell-shaded din Borderlands se potriveşte de minune cu atmosfera jocului, o atmosferă de planetă uitată de Dumnezeu, jefuită de bandiţi, cotropita şi stoarsă de resurse, situată într-un univers SF cu tentă de western. Excelent, mon cher!
Ce-i drept, partea grafică sughite pe ici pe colo, texturile în anumite zone se încarcă mai greu, modelarea NPC-urilor mai lasă şi ea de dorit, mai o orgie de pixeli pe post de umbră, deh, nimic nou sub soare.
În ciuda acestor mici neajunsuri, faptul că odată ce ai descoperit secretele Vault-ului, eşti lăsat să-ţi continui zburdălnicia veselă prin Pandora, constituie un plus. Sunt sigur că mulţi veţi vrea să vânaţi oricare quest secundar lăsat în urmă, sau, mai mult ca sigur să vă luaţi la trântă cu bandele de nelegiuiţi interminabile.
Combat satisfăcător, sistem de loot şi recompense excelent pus la punct, durata de joc, aspectul vizual bine zugrăvit şi acea doză mare de fun, toate acestea fac din Borderlands un joc ce nu trebuie ratat.
