Binecuvântați cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor. Binecuvântați fie și cei cu niscaiva mai mult duh, pentru că au avut sfânta și preamărita răbdare de a se uita la acest nevolnic film da capo al fine. Eu, prea smeritul și umilul fiu al Domnului, am fericita onoare de a se număra printre cei de pe urmă. Și mă bucur de destoinicia mea.
Vând Diavol, trei la zece mii
Nu am fost niciodată un mare fan al exorcismului. Sau al filmelor cu exorciști. În general, toate se reduc la un scenariu clasic și anost, în care un preot, îmbălsămat cu cel mai divin har cu putință, înarmat asemeni unui Rambo al clerului cu apă sfințită, cruci, mătănii și o Biblie (sau Sfânta Scriptură), se duelează ca în arenă, mano a mano, cu ceva fetiță posedată de diavol. Sau, mă rog, cu Linda Blair. Cu siguranță, există deviațiile de rigoare, twist-uri, una alta, însă în esență, toate filmele de gen sunt la fel. Dar EXACT la fel. Drept pentru care, nu mică mi-a fost surprinderea când am dat peste The Rite – nu mă așteptam la nimic senzațional, dătător de credință sau răsturnător de mituri, nici pe departe. Mă așteptam doar la o prestație de calibru din partea lui Anthony Hopkins – despre care, oricât de multe lucruri rele se vehiculează, cred că este un actor desăvârșit. Trebuie să recunosc că nici aici nu a dezamăgit – jocul său scenic eclipsează cu victorie la masa verde pe toți cei cu care… s-a jucat în platou. Sau pe platou. Sau sub platou. Sau printre platou.
Viață de câine habotnic
Filmul în sine nu este defel o capodoperă. Din contră chiar, povestea este mai palidă decât mine după ce fac o criză de hipoglicemie, fără să mănânc apoi ciocolata de rigoare. Pe scurt, un junior american, fiu al lui Rudger Hauer și al unei mame decedate în copilărie, decide să urmeze teologia și să îmbrățișeze cu smerenie ritul bisericesc. Pe parcurs, apar marile întrebări existențiale. Cine sunt, unde mă duc, de ce costă atât de mult băutura în România… știți voi. Pe lângă asta, tăticul său, îmbălsămător profesionist și de succes, își dorește ca afacerea să rămână în familie, iar tânărul Michael Kovak (căci așa a decis Nașul lui să-i fie numele) să continue a da cu ojă unghiile morților ca un bun copil ce este. Foarte aproape de a se despărți de învățăturile teologice, problematica noastră progenitură se lovește de o ofertă pe care nu o poate refuza: Biserica are nevoie de exorciști, iar Vaticanul, în toată splendoarea și bunătatea sa, ține cursuri de specializare. Convins de preotul său, un devorator de pastile cu nicotină, Michael purcede peste ocean pentru a fi inițiat în tainele deposedării de diavol – și, vai, Italia i-a pregătit niște surprize de calibru…
Nu e chiar roz în Europa
Nu vreau să dezvălui prea multe din ceea ce urmează. În șederea sa pe meleaguri europene, protagonistul nostru îl cunoaște pe Părintele Lucas (Anthony Hopkins), care îl ia de ucenic și îl cară după el pe la tot felul de exorcizări. Într-un mod cum nu se poate mai previzibil, diavolul se satură de victimele sale obișnuite, găsindu-și un sălaș mai mult decât confortabil hăpt în trupul și mintea bătrânului părinte, iar el, Michael, rămas singurel cu cădelnița în mână, va fi nevoit să facă tot ce-i stă în putință pentru a-l alunga pe ghidușul Scaraoțchi înapoi la el acasă. După cum puteți vedea, scenariștii nu ne-au blagoslovit cu cine știe ce minunăție de fir epic. Nimic grandios, nimic senzațional, nimic sfânt sau stropocit cu har divin – și din această cauză, filmul suferă. Rău. În afară de ultimele douăzeci de minute, minute în care Hopkins se depășește pe sine în rolul de posedat de diavol – o prestație cum, sincer, rar am mai văzut în ultimii ani, filmul poate fi parcurs foarte lejer cu fast forward. Are foarte multe perioade în care pur și simplu îți vine fie să adormi, fie să dai alt-tab și să-ți verifici dispersitul de pe peretele de Facebook, fie să cobori până la birtul de peste drum pentru a te deda, ca un necredincios de rând, păcătoaselor activităților bahice. Personajele din film sunt terne și șterse cu mopul – în afară, bineînțeles de Hopkins și de deja-eternul Rudger Hauer – iar prestațiile actorilor lasă nițel de dorit. Nu este, neapărat, vina lor, ci vina scenariului, un scenariu care se vede de la trei poște că a fost modelat special pentru rolul lui Hopkins. Măcar el nu dezamăgește.
Îmi pare rău, m-ați dezamăgit
Nu știu dacă aș putea recomanda The Rite. Poate doar fanilor genului, cu toate că nici aceștia nu vor rămâne loviți de fulger în urma vizionării. Nimic nu este senzațional, totul este previzibil și sec, firul epic este castrat de câteva ori cu o barbară brutalitate, iar personajele sunt desprinse parcă din cele mai arhetipale tiparnițe posibile. Tânărul student, care mereu pune întrebări și care se îndoiește de tot, jurnalista venită la curs doar pentru a suge cu sete informațiile necesare unui articol incendiar, profesorul – preot cu aere de superioritate, căruia instantaneu i-ai găuri fața cu trei pumni și o bormașină cu vârful teșit… Per ansamblu, nu este întocmai ceea ce aș numi eu un succes cinematografic, însă merită văzut cel puțin pentru prestația lui Anthony Hopkins. Este un rol de geniu, în care totul nu mai este deloc sub control.
