Dumnezeule, ce jocuri. În 1996, când apărea Blood Omen: Legacy of Kain, eram prea mic și prea prostuț ca să fi priceput ce se întâmplă acolo cu adevărat. Nici în 1999, când Raziel își începea epopeea în Soul Reaver, nu eram cu mult mai luminat. Bineînțeles că nu le-am jucat atunci, nici nu aveam mijloacele. Și, sincer, e mai bine așa, pentru că acum le-am redescoperit cu mintea de adult și cu răbdarea pe care oricum n-aș fi avut-o atunci. Și abia acum pot să apreciez cu adevărat cât de bogat e universul ăsta.
Cât lore stă ascuns în spatele lui Nosgoth, câtă greutate au replicile, câtă filosofie se strecoară în fiecare conversație dintre personaje! Nu e doar o poveste despre răzbunare, e despre destin, despre iluziile controlului, despre ce înseamnă să-ți cauți locul într-o lume în care zarurile au fost deja aruncate.
Și peste toate astea, are o atmosferă pe care nu prea o mai vezi azi. Goticul ăla apăsător, amestecat cu melancolie și un fel de frumusețe coruptă, te prinde fără să-ți dai seama. Fiecare ruină, fiecare sală uitată de timp parcă spune o poveste, chiar și atunci când nu se întâmplă nimic concret. Reușește să te țină în priză fără efort, te face să te oprești din când în când, să asculți, să privești frescele și arhitectura, să te întrebi și să contemplezi. E sublimă.
Iar dialogurile sunt ceva aparte. Pe lângă că sunt excelent scrise, dar sunt de-a dreptul memorabile, aproape teatrale, cu o greutate pe care puține jocuri o mai au curajul s-o abordeze. E unul din acele rare cazuri în care simți că nu doar joci ceva, ci participi la o tragedie epică, lentă și inevitabilă.
Înainte să intru în detalii și ceea ce ține de remasterul în sine, trebuie să spun din capul locului că seria asta nu e genul de experiență pe care o consumi rapid. Nu am de gând să fac o recenzie exhaustivă și comparații între versiuni, pentru că e ceva ce trebuie descoperit de fiecare. E o experiență ce se așază în timp, care crește cu tine și care capătă sens abia când ești dispus să o asculți cu adevărat. Iar redescoperirea ei acum nu e doar un exercițiu de nostalgie, ci o fereastră către trecut, când jocurile aidoma Legacy of Kain se făceau din pasiune și îți puneau pe masă dileme existențiale.
Unul dintre lucrurile care îți sar în ochi aproape imediat la Soul Reaver este cât de ușor intri în poveste fără să fi pus mâna pe Blood Omen. Da, e continuarea directă, dar e scrisă cu grijă, astfel încât să stea pe picioarele ei. Tot ce trebuie să știi e simplu: Kain e un vampir care a răsturnat nouă vrăjitori și a ajuns să conducă lumea, iar sub el stau locotenenții lui, cei care îi țin ordinea în imperiu.
Acțiunea din Soul Reaver începe la vreo 1000 de ani după ce Kain a câștigat tot. El și locotenenții lui încep să evolueze, dar nu într-un mod plăcut: devin din ce în ce mai puțin umani și tot mai demonici. Mâinile li se transformă, pielea li se schimbă, capătă puteri noi. Kain devine o creatură tot mai grotescă, dar nu el e primul care primește „darul”. Onoarea (sau blestemul) îi revine lui Raziel.
Raziel capătă aripi, iar asta îl scoate din minți pe Kain. Într-o criză de gelozie, îi smulge aripile tragicului nostru protagonist și îl aruncă în Lake of the Dead. Pedeapsa nu e doar fizică, e o eternitate de suferință într-un vârtej care pare că nu se mai termină. Iar când, în sfârșit, se încheie, Raziel nu mai e ce-a fost. Nu mai e vampir. E o stafie, un devorator de suflete, o ființă care alunecă între planul material și cel spectral.
Răzbunarea împotriva lui Kain și a fraților lui e doar începutul. Pe măsură ce înaintezi, îți dai seama că miza crește enorm, iar fiecare locotenent învins dezvăluie bucăți dintr-un puzzle mult mai mare decât simpla vendetă.
Când începe Soul Reaver 2, Raziel nu mai e orbit de răzbunare. A trecut dincolo de asta și caută adevărul. Și nu se mai limitează la lumi paralele ci începe să traverseze timpul însuși. Treci prin trecutul și viitorul lui Nosgoth, iar povestea capătă o dimensiune aproape filozofică.
Dacă ar fi să alegi ce ține aceste jocuri în picioare și astăzi, ar fi fără dubiu povestea, voice acting-ul și scenariul. Da, era deja perioada în care jocurile începeau să spună povești serioase, (vezi Baldur’s Gate, Planescape Torment, Half-Life, System Shock, câte și mai câte) dar Soul Reaver merge mai departe și își asumă o identitate mult mai matură.
Firul narativ e un labirint dens de idei: gnosticism, liber arbitru versus destin, căutarea sensului într-o lume care pare condamnată. Trădările vin una după alta, iar twist-urile au un gust amar, ironic, care te urmărește. Nu e genul de poveste pe care o uiți ușor.
Pe lângă astea, distribuția vocală e pur și simplu aur. Michael Bell ca Raziel transmite perfect durerea, confuzia și transformarea personajului. Simon Templeman revine în rolul lui Kain cu aroganța lui elegantă, iar Tony Jay, în rolul Elder God, are genul de voce care îți dă fiori, profundă, autoritară, aproape hipnotică.
Interpretările astea nu sunt doar bune, ci definesc atmosfera. Raziel comentează constant ce vede, iar replicile lui nu sunt doar expunere ci îți dezvăluie cine este el cu adevărat. Soundtrack-ul e o combinație de ambient întunecat, ritmuri tribale și accente industriale, care îi dau lui Nosgoth o senzație atemporală, ca și cum lumea asta e pierdută undeva între epoci.
Explorarea în ambele jocuri are ceva aparte. Nosgoth se simte ca un dungeon uriaș, continuu. Primul Soul Reaver are structură de metroidvania cu drumuri blocate, abilități noi câștigate după boss fights, mobilitate care crește treptat. Fie că treci prin porți, înoți sau te cațeri, simți progresul. Când începi Soul Reaver 2, ai deja toate puterile din finalul primului joc, ceea ce dă senzația că e o continuare directă, fără pauză. Problema e că designul nivelurilor devine mult mai liniar și, uneori, chiar plictisitor. Unde primul joc era dens și interconectat, al doilea pare mai rigid.
Partea de combat e, fără menajamente, partea slabă în ambele jocuri. E rigid, simplist și nu prea evoluează. În primul joc mai treci cu vederea, era o perioadă experimentală pentru jocurile 3D. Dar sequel-ul apare pe PlayStation 2, la scurt timp după Devil May Cry, și diferența se simte. Sau mai bine zis, nu se simte evoluția sistemului deloc. Raziel poate să țintească inamicii, să lovească, să evite atacuri și să folosească arme sustrase de la adversarii învinși sau Reaver-ul. Dar mecanicile sunt limitate și uneori stângace. Comparat cu alte jocuri din epocă, pare un sistem rămas în urmă.
Din fericire, jocurile nu se bazează pe combat. Sunt mai degrabă puzzle-adventure-uri, iar luptele sunt doar un mijloc de a supraviețui. Problema în Soul Reaver 2 e că pune mai mult accent pe lupte fără să le îmbunătățească. Asta, combinat cu niveluri mai fade, duce la momente frustrante, mai ales când ești blocat în coridoare pline de inamici. Paradoxal, exact când gameplay-ul scade, povestea o ia razna în cel mai interesant mod posibil.
Puzzle-urile sunt bine gândite în ambele jocuri, mai ales datorită mecanicii dintre planul material și cel spectral. Lumea se transformă, geometria se răsucește, iar zonele devin complet diferite. E una dintre cele mai memorabile idei din serie. Totuși, jocurile exagerează cu puzzle-urile de mutat blocuri. Sunt ok din când în când, dar devin repetitive. De multe ori știi deja soluția, dar trebuie să execuți pașii lenți, ceea ce poate deveni obositor.
Remasterul pentru Soul Reaver 1 & 2 adoptă o abordare foarte fidelă, similară cu Tomb Raider I-III Remastered. Poți schimba instant între grafica originală și cea nouă. Modelele personajelor sunt refăcute, dar nivelurile rămân identice, nimic tăiat, nimic adăugat, doar că acum îmbrăcate în texturi moderne și iluminare mai atmosferică.
E un remaster pur-sânge, făcut cu cel mai mare respect pentru materialul sursă. Include o mulțime de extra-uri, inclusiv scene amuzante din culise și zone tăiate din joc. Acestea sunt interesante mai mult ca pagini din istoria dezvoltării jocurilor, nu au inamici, mecanici complete sau conținut real. Unele dintre aceste zone neterminate au un farmec ciudat. Sunt aproape lipsite de texturi și au o atmosferă stranie, de parcă explorezi ruinele unui joc care n-a mai apucat să existe complet.
Performanța e excelentă cu 60 cadre pe secundă și imagine clară pe toate platformele. Zonele de loading practic nu există, dar asta era deja o calitate a jocului original, care folosea streaming de asset-uri într-un mod foarte avansat pentru vremea lui. Îmbunătățirile de tip quality of life chiar contează și se simt, astfel, camera poate fi controlată liber, la 360 de grade, ceea ce aduce o notă de modernitate, dar pe PC cel puțin, încă simți că agață camera pe ici pe colo când miști mouse-ul.
Nu mai rămâne decât să spun că, Legacy of Kain: Soul Reaver 1 & 2 Remastered e versiunea definitivă pentru a te bucura de aceste jocuri extraordinare, dar imperfecte. Fiecare face lucruri mai bine decât celălalt, iar împreună spun o poveste gotică memorabilă, plină de atmosferă și dialoguri care încă rămân printre cele mai bune din gaming.
FOARTE BUN
Dacă pui preț pe poveste și atmosferă decât pe gameplay pur, vorbim de excelență. Însă per total, sunt jocuri care vin dintr-o perioadă în care 3D-ul era încă învățat din mers, iar unele mecanici au îmbătrânit vizibil. Dar dincolo de asta, remaster-ul rămâne o experiență cu identitate, cu voce proprie, cu o poveste care nu te tratează ca pe un spectator pasiv. Iar dacă îi dai timp, o să vezi că Nosgoth încă are multe de spus.
