După ce termini Soul Reaver 2, rămâi cu o senzație agasantă că povestea nu s-a închis, că mai e ceva de spus, că firele alea narative încă se întind în toate direcțiile. Și ai dreptate să simți asta. Ei bine, exact de acolo prinde firul mai departe Legacy of Kain: Defiance, un sequel care nu doar continuă, ci încearcă să adune totul într-un punct culminant… pe care, din păcate, nu-l primești complet nici acum.
Defiance trebuia să fie începutul sfârșitului. Un build-up spre o concluzie mare, rotundă, pe care seria asta o merita. Doar că Legacy of Kain are ghinionul ăla aproape legendar: jocuri anulate, conținut tăiat, planuri abandonate. Mult-așteptatul Legacy of Kain: Dark Prophecy n-a mai existat decât pe hârtie și într-un demo rătăcit, păstrat acum ca o curiozitate pentru fani.
Dacă n-ai jucat Soul Reaver 1 și 2, Defiance te pierde din primele minute. Nu e deloc un punct bun de intrare pentru un începător în serie, e continuarea directă a unui cliffhanger serios. Kain și Raziel sunt despărțiți prin timp și planuri existențiale, fiecare împingând mai departe același mecanism cosmic fără să-și dea seama.
Povestea merge și mai adânc în temele deja familiare, liber arbitru versus destin, dar reinterpretat ca o capcană construită cu grijă de forțe superioare. Nu mai vorbim doar de destinul implacabil, ci mai degrabă de noțiunea că a avut cineva grijă să fie așa.
Kain, încă obsedat de putere și salvare, încearcă să-l readucă pe Janos Audron și să recupereze Stâlpii Nosgoth-ului, convins că poate repara totul. Raziel, în schimb, merge pe drumul opus: caută adevărul, confruntă manipulările lui Moebius și ajunge față în față cu Elder God, o entitate care, cu cât o înțelegi mai bine, cu atât devine mai sinistră.
Pe măsură ce liniile lor narative se intersectează, ies la suprafață lucruri esențiale: adevărul despre războiul vampiri–Hylden, rolul Stâlpilor și, poate cel mai important, destinul lui Raziel însuși. E o poveste despre alegeri imposibile, despre eroi care nu salvează lumea, ci o complică și mai tare cu fiecare „victorie”.
Și totul duce spre momentul ăla final, poate cel mai puternic din toată seria, în care Raziel face un act de voință pură. Nu o răzbunare, nu o victorie, ci o alegere. Una care sparge iluzia destinului. Și totuși… jocul se termină din nou cu un gol, cu un mare semn de întrebare. De peste 20 de ani.
Dark Prophecy nu s-a materializat niciodată și, realist vorbind, sunt șanse mici să se întâmple. Distribuția originală îmbătrânește, iar unii actori nu mai sunt printre noi. Michael Bell, vocea lui Raziel, se apropie de 90 de ani, iar Simon Templeman, Kain însuși, a trecut de 70. E greu să-ți imaginezi aceste personaje fără ei, iar seria rămâne suspendată, ca o poveste întreruptă prea devreme.
Din punct de vedere al gameplay-ului, Defiance schimbă direcția și adoptă un stil mai orientat spre acțiune, apropiat de Devil May Cry. Jocul alternează între Kain și Raziel, punând accent pe combo-uri, puteri speciale și lupte mai dinamice. Telekinezia, atacurile elementale și secțiunile de platforming adaugă varietate, cel puțin la prima vedere.
Remasterul introduce o cameră complet liberă, opțională, care modifică destul de mult modul în care percepi lumea. E mai ușor de controlat și mai modernă, dar vine cu compromisul pierderii cadrelor fixe atent regizate din versiunea originală. Din fericire, poți oricând să revii la stilul clasic, cu o simplă apăsare de buton.
Din punct de vedere vizual, upgrade-ul își face treaba. Designul personajelor rămâne puternic și recognoscibil, iar îmbunătățirile grafice adaugă detalii fără să distrugă identitatea originală. Chiar dacă se vede și se simte că e un joc din era PS2, are un stil care încă funcționează.
Grafica actualizată arată foarte bine, mai ales în cazul personajelor, mediile încojurătoare păstrează structura originală și au acum texturi mai moderne, iluminare îmbunătățită și efecte suplimentare care le dau mai multă profunzime. Cu toate astea, se simte destul de clar folosirea upscaling-ului bazat pe AI în unele zone, iar rezultatul poate distrage atenția, mai ales partea în care joci cu Raziel în Spectral Realm e greu de suportat vizual, cu filtrul ăla care exagerează cu luminozitatea și efectele de bloom, până în punctul în care devine obositor pentru ochi. Bonusul mare rămâne faptul că poți schimba instant între grafica veche și cea nouă.
La capitolul control și sunet nu s-au făcut mari schimbări, dar nici nu era ceva ce simțeam că lipsește neapărat. Sistemul de control e ușor învechit, dar încă funcționează fără bătăi de cap. Combat-ul e simplu și repetitiv, însă devine mai plăcut pe măsură ce deblochezi abilități și combo-uri noi. Mai ales aruncatul inamicilor de pe margini cu telekinezia, care a rămas la fel de satisfăcătoare ca întotdeauna, mai ales când îi auzi cum dispar în gol sau cum sunt străpunși de o suliță aparent decorativă.
În schimb, partea audio nu mai avea nevoie de nicio intervenție, fiindcă voice acting-ul e în continuare impecabil. Vocile lui Kain și Raziel duc greul cu niște interpretări excelente, iar chiar și personajele secundare, cum e Ariel (interpretată de Anna Gunn), reușesc să lase o impresie puternică în puținul timp pe care îl au pe ecran.
Totuși, sub toate aceste îmbunătățiri, se simte vârsta jocului. Ca action game, Defiance nu reușește să atingă nivelul unor titluri precum Devil May Cry sau God of War. Sistemul de luptă e decent, dar nu iese în evidență, iar lipsa varietății în inamici devine evidentă destul de repede.
De altfel, seria Legacy of Kain nu a fost niciodată definită de combat, iar Defiance nu schimbă asta. Deși e cel mai orientat spre lupte dintre toate, rămâne, în esență, un joc de aventură cu accente de acțiune. Chiar și cu replici precum celebrul „VAE VICTIS!”, luptele sunt mai degrabă un mijloc, nu scopul principal.
Diferențele reale dintre Kain și Raziel se simt mai mult în explorare. Raziel e mai mobil și are acces la planul spectral, unde lumea se transformă complet. Kain e limitat la planul material, dar compensează cu abilități proprii. Zonele sunt adesea comune, dar abordarea diferă în funcție de personaj.
De data asta, nu mai există structură de tip metroidvania sau elemente RPG. Nu ai hub-uri, nici libertate mare de explorare. Totul e mai concentrat și mai liniar, construit ca o succesiune clară de secvențe de gameplay și momente narative.
Explorarea și partea audio-vizuală rămân, însă, punctele forte. Chiar dacă încearcă să fie mai orientat spre acțiune, Defiance nu excelează acolo. În schimb, atmosfera și dialogurile rămân la un nivel extrem de ridicat, care a evoluat cu fiecare iterare a seriei. E genul de script filosofic, care ridică întrebări grele, menite să te pună puțin pe gânduri și să reflectezi la condiția umană și concepte de destin, alegeri și liber arbitru… sau iluzia acestuia. E o plăcere să auzi monologurile lui Raziel sau schimburile de replici între personaje.
Și totuși, finalul nu este despre disperare. Este despre acel moment fragil în care cineva alege să creadă că viitorul poate fi diferit, chiar dacă toate profețiile spun contrariul. Raziel acceptă să devină mai mult decât propria suferință, iar Kain, pentru prima dată, privește înainte fără aroganță, fără furie, cu un licărit de speranță.
Poate asta face ca Legacy of Kain să reziste atât de bine peste generații, pentru că nu vorbește despre vampiri sau războaie divine, ci despre noi. Despre felul în care purtăm trecutul în noi, despre greșelile moștenite și despre curajul rar de a încerca să construim altceva din ruine.
În cele din urmă, Legacy of Kain: Defiance Remastered, spune mai mult decât povestea a doi anti-eroi prinși între destin și liber arbitru, și îți imprimă senzația că timpul însuși este o rană care nu se vindecă niciodată și pe care o purtăm fiecare. Kain și Raziel nu sunt simple arhetipuri, ci mai mult, sunt două fețe ale aceleiași întrebări vechi cât umanitatea: putem rupe cercul sau suntem condamnați să repetăm trecutul?
Iar privind spre viitor, poate că adevărata moștenire a lui Kain este ideea că, indiferent cât de întunecată pare lumea, există întotdeauna o șansă de a schimba povestea. Odată și odată, vine și acea monedă pe care o arunci, și aterizează nu pe stemă, nu pe ban, ci pe muchie.
Rămâne întrebarea: va mai continua vreodată povestea lui Kain sau rămânem doar cu ce avem? Deocamdată, doar destinul știe.
FOARTE BUN
Defiance Remastered livrează exact ce promite și chiar un pic mai mult, fără însă să rezolve problemele de bază ale gameplay-ului. Upgrade-urile vizuale și noul sistem de cameră sunt binevenite și fac experiența mai plăcută, iar după versiunea asta, e greu să te mai întorci la original. E cea mai bună metodă de a redescoperi un joc adesea trecut cu vederea și, în același timp, un final amar-dulce pentru povestea lui Raziel.
