Mouse: P.I. For Hire Review – Boomer Shooter Scăldat În Film Noir

Într-o industrie în care ani la rând, fiecare shooter a vrut să fie mai cinematic, mai realist sau să-ți fure ochii și gologanii din portofel mai mult decât concurența, Mouse: P.I. For Hire a apărut pe scenă, parcă de nicăieri, cu un zâmbet ironic, o mitralieră Tommy și o estetică desprinsă direct din desenele animate din perioada interbelică. Dacă și tu credeai că un amestec ciudat între boomer shooter clasic, film noir și cartoon vintage  pare genul de idee prea absurdă ca să funcționeze, lasă-mă să-ți spun că funcționează mai bine decât te-ai aștepta.

În Mouse: P.I. For Hire intri în pantofii lui Jack Pepper, un veteran de război care își câștigă traiul din investigații mărunte, într-un colț întunecat al orașului Mouseburg. E genul de detectiv ros de trecut, obișnuit cu cazuri ieftine și clienți care miros a probleme și tutun de contrabandă încă din pragul ușii. Doar că, de data asta, Jack ajunge să privească direct în țeava unei conspirații mult mai periculoase.

În Mouse: P.I. For Hire nimic nu miroase mai urât decât un caz care pare prea simplu. Dispariția magicianului Steve Bandel începe ca o banală știre dintr-un colț de ziar, genul de poveste pe care detectivii obosiți o rezolvă între două pahare de whiskey ieftin și un pachet de cheese sticks. Doar că, în Mouseburg, mizeria are obiceiul să curgă mereu de sus. Înainte să-și aprindă următoarea țigară, Jack Pepper se trezește afundat până la gât într-o combinație jegoasă de politicieni cumpărați, mafioți de carton și contrabandiști de cașcaval. Orașul întreg pare construit pe șantaj, fum și minciuni… și poate chiar mai mult.

Partea cea mai bună e că jocul nu tratează povestea ca pe o simplă scuză pentru explozii și rafale de mitralieră. Polonezii de la Fumi Games au reușit să construiască o investigație care te ține constant în priză, chiar dacă nu reinventează manualul filmelor noir. Fiecare pistă duce spre alta mai murdară, fiecare figură întâlnită pe străzile ude ale orașului pare să ascundă ceva, iar senzația că toată lumea minte sau ascunde ceva, devine omniprezentă.

După fiecare misiune te întorci în agenția lui Jack, pitită într-un cartier care pare condamnat la ploaie eternă și lumini stradale care pâlpâie. Acolo te așteaptă panoul anchetei alcătuit din fotografii prinse cu pioneze, note mâzgâlite în grabă și fire trase între suspecți. Pe măsură ce aduni indicii, cazul începe să capete contur, iar dispariția magicianului se transformă într-o poveste mult mai periculoasă decât părea inițial.

Ritmul dintre misiuni și întoarcerea în hub funcționează excelent și datorită personajelor care populează Mouseburg. Orașul are genul acela de viață urbană pe care o găsești doar în poveștile noir, cu barmani care au auzit prea multe, primari care zâmbesc fals și mint frumos, și cetățeni care vorbesc în șoaptă de parcă fiecare propoziție i-ar putea costa viața. Dialogurile au suficientă personalitate încât să te facă să stai la fiecare conversație, chiar și atunci când știi că omul din fața ta probabil te minte.

Nici personajele secundare întâlnite în timpul investigațiilor nu sunt simple decoruri ambulante. Mulți dintre cei pe care îi întâlnești au replici memorabile și energia aceea specifică detectivelor pulp, unde fiecare conversație poate ascunde fie un indiciu important, fie începutul unei probleme foarte mari.

Peste toate astea, jocul e îndesat cu referințe și easter egg-uri aruncate prin fiecare colț de nivel. De la Dark Souls și Resident Evil până la omagii evidente pentru stilul lui Walt Disney, Mouse: P.I. For Hire jonglează constant cu trimiteri către cultura pop. Unele sunt discrete, altele te lovesc direct în față ca un pumnal ascuns sub masă într-un bar de mafioți.

Dincolo de componenta narativă, la nivel de gameplay jocul livrează o experiență de boomer shooter în cea mai pură formă a sa. FPS-ul creat de Fumi Games nu încearcă să reinventeze genul, ci merge direct pe rețeta clasică de niveluri liniare, arme grele și ritm rapid. Și funcționează impecabil. Fumi Games a înțeles foarte bine că uneori tot ce ai nevoie este o armă bună și un coridor plin de indivizi certați cu legea.

Explorarea este recompensată constant, iar secretele sunt integrate natural în niveluri. Nu ai senzația că jocul ascunde artificial conținut doar pentru a prelungi durata aventurii. Fiecare colț întunecat pare construit cu intenție, ca și cum orașul însuși încearcă să ascundă ceva sub stratul gros de fum și ploaie. Zonele secrete sunt unele cele mai amuzante aspecte ale jocului, iar developerii au găsit echilibrul perfect între mister și accesibilitate, fără să transforme explorarea într-o vânătoare frustrantă de pereți falși. Gluma cu pereții marcați „Totally Normal Wall” spune multe despre tonul jocului, absurd, ironic și perfect conștient de propriile clișee.

Din păcate, banii pe care îi găsești peste tot prin niveluri nu au aproape niciodată impactul pe care ar trebui să-l aibă. Într-un univers inspirat de detectivi corupți și afaceri murdare, te-ai aștepta ca fiecare teanc de bani să însemne ceva. În schimb, ajungi rapid să înoți în cașcaval fără să ai pe ce să-l cheltui cu adevărat.

Muniția curge pe străzi mai ceva ca ploaia din Mouseburg, iar collectibles-urile nu oferă recompense suficient de interesante. Sistemul ar fi funcționat mult mai bine dacă banii puteau fi transformați în upgrade-uri serioase sau investiți în proiecte pentru arme. Mai ales că fiecare îmbunătățire schimbă subtil aspectul arsenalului, oferindu-i acel aer brutal și industrial care se potrivește perfect cu atmosfera jocului.

Și apropo de arsenal, Jack Pepper are suficiente unelte de distrugere încât să facă orice gangster să-și regrete alegerile de viață. Arme sunt multe, satisfăcătoare și spectaculoase. Focul transformă inamicii în umbre fumegânde, acidul îi topește grotesc, iar un headshot bine plasat vaporizează instant căpățâna nefericitului posesor.

Problema apare când unele arme devin atât de puternice încât restul arsenalului începe să pară inutil. James Gun, versiunea jocului pentru clasicul Tommy Gun, este exemplul elocvent, pentru că odată upgradată, arma devine o mașinărie absurdă de măcel, capabilă să curețe camere întregi înainte ca inamicii să apuce măcar să reacționeze. În anumite momente pare mai eficientă decât un lansator de rachete, ceea ce spune multe despre balancing-ul arsenalului.

Dezechilibrul acesta afectează inclusiv luptele cu boșii. Mulți dintre ei pot fi blocați într-un șir continuu de animații de damage până când cad pur și simplu la podea. Și e păcat, pentru că din punct de vedere vizual, boss fight-urile sunt extraordinare. Fiecare antagonist pare desprins dintr-un desen animat interzis difuzării, cu animații exagerate și siluete care arată ca niște vise febrile desenate cu cerneală.

Doar că spectacolul vizual nu este întotdeauna susținut și de mecanici memorabile. Cei mai mulți șefi funcționează după regula clasică: intri în arenă, descarci suficient plumb cât să scufunzi un vapor și aștepți să explodeze ceva.

Pe parcursul aventurii deblochezi și diverse abilități de mobilitate. Double jump devine rapid indispensabilă, însă alte skill-uri precum glide-ul sau grapple-ul sunt folosite surprinzător de rar. Jocul introduce idei interesante, apoi pare că uită complet de ele după câteva minute.

Același sentiment îl lasă și overworld-ul inspirat de Cuphead. Conceptul de a traversa orașul cu mașina, printre neoane și străzi ude, sună excelent pe hârtie și contribuie enorm la atmosferă. În practică însă, sistemul are foarte puțin impact real asupra jocului și ajunge să funcționeze mai degrabă ca decor interactiv decât ca mecanică importantă.

Unde Mouse lovește însă fără drept de apel este direcția artistică. Estetica alb-negru și combinația dintre medii 3D și personaje 2D creează unul dintre cele mai distinctive stiluri vizuale văzute într-un FPS în ultimii ani. Totul pare desprins dintr-o rolă de film arsă pe margini.

Animațiile rubber hose sunt vedetele absolute ale întregii producții. Meritul principal vine din munca incredibilă depusă de Fumi Games în ceea ce privește tipul ăsta de animație elastică și exagerată specifică desenelor animate din anii interbelici. Aproape fiecare element non-3D beneficiază de acest tratament vizual: de la armele ținute de Jack până la iconițele din HUD, precum inima care indică viața sau glonțul știrb ce afișează muniția rămasă.

Și nu e vorba doar despre stil, ci și despre varietate. Sprite-urile sunt incredibil de bine realizate, iar diversitatea lor surprinde constant. Chiar și în zonele aglomerate, NPC-urile au mici diferențe vizuale care le oferă personalitate, evitând senzația aceea de modele reciclate la infinit. Același lucru este valabil și pentru inamici. Deși tipologiile nu sunt foarte numeroase, varietatea estetică a adversarilor este impresionantă pentru un joc de acest tip. Fiecare gangster, mutant sau creatură pare desenată manual cu grijă, ca și cum ar fi ieșit direct dintr-un cartoon noir interzis publicului larg.

Inițial am crezut că stilul alb-negru o să fie deranjant, dar crede-mă că după un scurt timp, nici nu mai bagi în seamnă absența culorilor. După câteva minute începi să vezi Mouseburg exact așa cum trebuie să fie, rece, murdar, plin de fum și lumină de la becurile incandescente.

Voice acting-ul contribuie enorm la atmosferă, mai ales datorită interpretării lui Troy Baker în rolul lui Jack Pepper. Personajul vorbește exact ca un detectiv care a văzut prea multe și nu mai are răbdare pentru nimeni. Iar soundtrack-ul jazz-noir completează perfect imaginea unui oraș care pare condamnat să nu mai vadă niciodată lumina zilei.

Mouse: P.I. For Hire are dezechilibre evidente și câteva idei insuficient dezvoltate, dar nici una dintre aceste neajunsuri nu strică experiența per total, mai cu seamă dacă avem în vedere că echipa e tânără și e la primul lor proiect. Iar dacă ai măcar o licărire de interes pentru boomer shootere, filme noir sau stilul desenelor animate clasice, atunci creația celor de la Fumi Games este genul de investigație pe care nu ar trebui s-o ratezi.