Când eram tinerel și voios, aveam undeva prin dulap un ciocan. Roșu, mare, cred că avea vreo zece kilograme. Bunicul îl folosea cu zelos aplomb pe spinarea nefericiților care încercau să-i intre în casă. Și cum acest ciocan este o neprețuită moștenire din tată în fiu (și cum bunicul nu a fost binecuvântat de ceruri decât cu o fată), nepotul Paul s-a trezit într-o bună dimineață cu el în mână. Și, asemeni bunicului său, l-a folosit cu succes în stârpirea lichelelor (de toate culorile) care cutezau a-i trece pragul. Aș putea povesti cu impresionante detalii despre cum sună barosul pe spatele cuiva, însă vreau să vă vorbesc despre Thor, o super-producție hollywoodiană cu oameni răi și tricouri cu mușchi, cu super-eroi, super-antagoniști și… super-omuleți albaștri. Mi-am amintit faza cu ciocanul doar în zbor.
Avem un Ciocan. Cum procedăm?
Personal, sunt un mare fan al acestui gen de filme, le savurez cum savura Gargantua mâncarea și Pantagruel băutura. Și nu datorită super-eroilor în sine, deoarece pe majoritatea nu-i suport, ci pentru potențialul de acțiune neconvențională pe care o asemenea producție îl oferă. Mai ales dacă ești sătul de filme de război, ca mine, și ai chef să schimbi un tanc pe puterea fulgerului, sau un lansator de rachete pe forța telekinetică. Singura opreliște în cazul acestor filme este doar imaginația scenaristului. În același timp, de la un asemenea titlu mă aștept la ceva exploziv. Sincer, nu prea am chef de lacrimi, dureri de cap, fir epic mai complicat decât fizica cuantică – pentru așa ceva, pot oricând apela la o carte. Sau, în cel mai rău caz, la un film de profil. Nu mă interesează cât de mult suferă personajul din cauza unor probleme existențiale pe care, în general, și le creează singur, nu dau doi lei pe mironosița pe care vrea să o salveze de la pieire și pentru care ar sacrifica regatul tatălui său ȘI un cal (chiar dacă, în acest caz, este vorba despre Natalie Portman) – pur și simplu vreau să văd tone de acțiune mindless, bătaie, explozii, multe oase rupte și vreo două-trei cratere lăsate în urmă de vreun pumn aruncat la nimereală. Asta înseamnă pentru mine un film cu super-eroi. Pentru filme romantice cu „substanță”, pot oricând apela la Playboy Channel.
Procedăm ca românul
Din nefericire pentru gusturile mele extrem de explicite, Thor nu este întocmai ceea ce am descris mai sus. Pare mai degrabă un film gen Origins, în care ni se explică pe larg cine este el, ce prostii a făcut, cum a ajuns pe Pământ tocmai din buricul Asgard-ului, și cum a salvat lumea de la distrugere pentru întâia oară – drept pentru care, ritmul acțiunii este ceva mai lent, cu multe dialoguri, prea multe dume (cel puțin, majoritatea sunt reușite), câteva ocheade galante și languroase, și câte un monstruleț – doi pe ici pe colo, venit să-i pună eroului nostru bețe în roate. Ei bine, cu toate acestea, am apreciat Thor. Surprinzător, aș putea spune, am apreciat Thor mai mult decât Iron Man, film pe care îl îndes cam în aceeași categorie cu prea multă vorbăraie. Și să nu uităm că Iron Man l-a avut pe Downey Jr, care aproape de fiecare dată sparge cura târgului cu câte o prestație de zile mari.
Casa din Asgard nu-i acasă
Iată deci cum stă treaba. În Asgard, ținut feeric și plin de bărbați de bărbăție, care mai de care mai potent, mai forțos și mai Mister Olimpia, Thor, fiul regelui Odin, e cam tinerel și plin de fițe. Se crede buricul pământului, nu îi prea place să gândească în perspectivă, mai întâi lovește cu Kalopacs-ul (mag. ciocan), iar apoi judecă… ce mai, prototipul perfect de june prim al cărui caș de la gură nu a fost încă șters de trecerea ireversibilă a timpului. Ei bine, amicul nostru dă cu Ciocanul în baltă, îl supără pe tată-su, un Antony Hopkins extrem de revoltat și, păcălit cu dibăcie de felină de meschinul său frate aproape pe bune Loki, este oficial dat afară din primul unsprezece al Asgardului și trimis pe pământ să se reculeagă. Fără super puteri. Fără csiocan. Fără nimic, doar el și un tricou cu mușchi. Și cum, aproape de fiecare dată, cei năpăstuiți de furia lui Odin au un noroc chior, peste fratele Thor dă nimeni alta decât Natalie Portman. Drăguță și cochetă ca de obicei. Poate ceva mai guralivă ca de obicei, însă ăsta e un bai ce apare cu vârsta la femei. Vezi Bokusatsu Tenshi Dokuro-Chan pentru soluții dibace la această problemă. Încetul cu încetul, lucrurile se complică, giganții de gheață, eternii dușmani de moarte ai celor din Asgard, se pregătesc să îl linșeze mișelește pe Odin în timp ce acesta dormitează după o băută pe cinste, iar drăguțul de Loki plănuiește cu dibăcie moartea fratelui său.
M-am Thor-pilat
Chiar dacă filmul este plin de clișee dintre cele mai barbare, mi-a plăcut. Și nu mi-a plăcut pentru că avem un Antony Hopkins de zile mari, care trece prin rol ca prin brânză, sau pentru că Oscarizata Natalie Portman face, și ea, o treabă foarte bună. De la aceștia te aștepți oricând să aibă prestații de calibru. Ce m-a impresionat mai mult a fost interpretarea dată de Cris Hemsworth și Tom Hiddleston (Thor, respectiv Loki). Cei doi mai recent inițiați în tainele actoriei decât ceilalți doi amintiți mai sus se mulează perfect pe rolurile lor, și au un joc scenic ce îi recomandă în filme cu mai mare greutate intelectuală. Cu siguranță s-ar descurca de minune.
