Ultima dată când am deschis un joc de fotbal era altă lume. Era FIFA 2000, un CD zgâriat pe care îl băgam în calculator cu grijă chirurgicală, un joc în care echipa națională a României era o forță de luat în seamă și în care Gheorghe Hagi era cel mai bun jucător pe care îl puteai selecta cu mândrie. Douăzeci și șase de ani mai târziu, m-am așezat în față cu EA Sports FC 26 și am decis să văd ce s-a schimbat. La joc. La România. La amândouă.
Răspunsul scurt: multe. Unele în bine, unele în rău, iar unele pur și simplu în lateral, fără nicio direcție clară.
De ce nu se mai numește FIFA
Primul lucru pe care l-am observat, chiar înainte să intru în joc, e că nu se mai numește FIFA. Se numește EA Sports FC 26. Iar asta nu e o decizie creativă sau un rebranding strategic gândit de vreun departament de marketing cu idei îndrăznețe. E rezultatul unui divorț corporativ spectaculos între EA și FIFA, organizația internațională de fotbal, care s-a certat cu EA pe tema licenței, mai exact pe cui îi aparțin banii și cât de mult ar trebui să primească FIFA pentru a-și pune numele pe cutie.
FIFA voia mai mult. EA a calculat că numele FIFA valorează mult mai puțin decât licențele individuale de cluburi, ligi și jucători, care sunt negociate separat. Și a decis că poate trăi fără acronim, mai ales că deținea tot ce contează: Champions League, Premier League, La Liga, Bundesliga, jucătorii cu fețele lor scanate, stadioanele, tricourile. FIFA, ca organizație, nu îți dă Kylian Mbappé. Îți dă doar un logo și un nume pe care jumătate din lume îl asocia oricum cu jocul, nu cu organizația.
Rezultatul e că de la FIFA 23 încoace, seria se numește EA Sports FC. Jocul e același, mecanica e aceeași, Ultimate Team e același, microtranzacțiile sunt aceleași. S-a schimbat doar sigla de pe cutie și, undeva, probabil, un director FIFA plânge într-un birou din Zürich.
Ultimate Team, sau cum să transformi fotbalul într-un cazino cu tricouri
Înainte să intrăm în fotbal propriu-zis, trebuie să vorbim despre elefantul din vestiar. FC 26 costă 70 de euro. Dacă iei ediția Ultimate, costă 90. Și după ce ai plătit cei 70 sau cei 90 de euro, jocul îți explică, cu o răbdare admirabilă, că există și FC Points, moneda virtuală cu care poți cumpăra pachete de jucători pentru modul Ultimate Team. Pachetele sunt, în esență, loot boxes cu tricouri. Plătești bani reali, primești jucători aleatori, și dacă ești norocos poate iese ceva util. Dacă nu ești, mai cumperi un pachet.
EA a construit un sistem atât de rafinat de extragere a banilor încât ar trebui predat la facultățile de economie comportamentală. Există pachete zilnice, pachete săptămânale, pachete sezoniere, pachete de evenimente, pachete de aniversare, pachete care există doar ca să existe alte pachete. Există o monedă pentru joc, o monedă pentru piața de transferuri, FC Points pentru pachetele premium, și un sistem de recompense care îți dă constant impresia că ești aproape de ceva valoros, suficient de aproape încât să mai încerci o dată.
Nu e gambling, spune EA. E un mecanism de recompensă aleatoriu într-un joc cu elemente de strategie. Diferența față de un aparat de slot e că aparatul de slot are cel puțin decența să nu te pună să faci și 90 de minute de fotbal înainte să tragi maneta.
Dacă nu te interesează Ultimate Team și vrei să joci Career Mode sau să controlezi echipa națională a României spre glorie virtuală, poți ignora complet sistemul de monetizare. Dar el există acolo, vizibil, persistent, cu notificări și bannere și oferte limitate care apar constant în meniuri. Nu te lasă să uiți că există. E ca un prieten care îți povestește constant despre o schemă de investiții cu randamente garantate. Poți să îl ignori. E mai greu să nu îl auzi.
FC 26 ca joc, văzut de un om care a jucat FIFA 2000
Față de ultimul meu punct de referință, FC 26 e un salt tehnologic greu de descris în cuvinte. Jucătorii arată ca oameni reali, animațiile sunt fluide, fizica mingii e convingătoare, și există o profunzime tactică pe care FIFA 2000 nu o visa nici în cele mai ambițioase momente ale sale.
Există două moduri de gameplay: Competitive și Authentic. Cel autentic încearcă să simuleze fotbalul real cu mai multă fidelitate, cel competitiv e calibrat pentru jocul online și echilibrul multiplayer. Ca om care nu are nicio intenție să joace online cu nimeni, am ales Authentic și am rămas acolo.
Calitatea generală e bună, solidă, funcțională. E genul de joc pe care îl cumperi știind ce primești, pentru că seria are 33 de ediții în spate și a rafinat fiecare mecanism de zeci de ori. Nu e o revelație, nu e un salt creativ, nu e ceva care să îți schimbe percepția despre ce poate fi un joc de fotbal. E un produs impecabil șlefuit care face exact ce promite și nu promite nimic extravagant.
Pentru un om obișnuit cu fotbalul virtual, poate că asta e suficient. Pentru mine, om care vine din 2000 și vede totul cu ochi proaspeți, efectul e de muzeu interactiv. Impresionant, dar familiar în logică.
Acum să vorbim despre ce contează cu adevărat
Selectez echipa națională a României. Apăs cu o emoție pe care nu mi-o explicam rațional. Și ce văd mă aruncă direct în cel mai autentic simulator de fotbal românesc posibil, adică o echipă cu potențial real, câteva nume bune, și un sentiment difuz că lucrurile ar putea merge mai bine dacă ar fi coordonate mai coerent.
EA a reușit performanța de a simula cu acuratețe starea fotbalului românesc fără să fi intenționat neapărat asta.
Andrei Rațiu, cel mai bun român din joc. La 79
Cel mai bun jucător român din FC 26 este Andrei Rațiu, fundaș dreapta la Rayo Vallecano, cu un overall de 79. Adică cel mai bun om pe care îl are România în joc e un fundaș. Nu un atacant, nu un mijlocaș creativ, nu un vârf de atac. Un fundaș dreapta, cinstit și muncitor, cu 79 de puncte într-un joc unde Mbappé are 92 și unde 79 te plasează undeva în categoria „decență europeană medie”.
Rațiu în viața reală e un jucător ok, unul din puținii români care joacă constant la un nivel competitiv în La Liga. Merită 79, poate chiar mai mult. Dar faptul că el e cel mai bun e o declarație despre starea generală a lotului, nu despre calitățile lui individuale.
Nicolae Stanciu: 77 în joc, Serie A în viața reală
Al doilea cel mai bun român e Nicolae Stanciu, mijlocaș central la Genoa în Serie A, cu un overall de 77. Stanciu e unul din cei mai tehnici jucători pe care i-a produs România în ultimii ani, un om cu pasă bună, viziune și capacitatea de a controla ritmul unui joc. A jucat la Anderlecht, la Sparta Praga, la Wuhan Three Towns în China, pentru că fotbalul are logici pe care nu le înțelegi dacă nu trăiești în el, și acum e la Genoa în Italia. Din fericire, pentru toată lumea.
77 în FC 26 e un rating corect. Nu genial, nu spectaculos, dar corect. E un jucător de mijloc de clasament în Serie A și jocul îl tratează ca atare. Fără romantism, fără coeficient de simpatie națională. Pur și simplu 77.
Dennis Man: 76, acum la PSV
Dennis Man e al treilea în ierarhia românilor, cu 76 overall. Extremă sau mijlocaș ofensiv, în prezent la PSV Eindhoven după o perioadă la Parma, Man e probabil cel mai dinamic jucător român în momentul de față. A fost votat fotbalistul român al anului în 2020, a costat 11 milioane de euro când a plecat de la FCSB la Parma, ceea ce era la acea vreme cel mai scump transfer al unui român.
76 în joc. Undeva pe o aripă, cu viteză bună și dribbling decent, exact genul de jucător pe care îl trimiți pe contraatac și speri că face ceva. În viața reală, la PSV, face față în Eredivisie cu rezultate variabile. Jocul l-a notat corect și fără entuziasm.
Ianis Hagi: 74, și povestea unui nume care cântărește mai mult decât ratingul
Și acum ajungem la subiectul cel mai interesant și mai dureros în același timp: Ianis Hagi, 74 overall, mijlocaș ofensiv la Alanyaspor în Turcia.
- Ianis Hagi are 74 de puncte în FC 26. Tatăl său, Gheorghe Hagi, e în joc ca Icon cu 88 de puncte. Diferența de 14 puncte între tată și fiu e mai elocventă decât orice analiză tactică.
Ianis nu e un jucător prost. Are tehnică, folosește ambele picioare, are momente de inspirație. Dar nu a reușit niciodată să confirme constant la nivelul pe care părea că îl promite în primii ani. A fost la Rangers în Scoția, a jucat decent, nu spectaculos. A ajuns la Alanyaspor în Turcia, care e un club de mijloc al unui campionat de mijloc. La 26 de ani, cu un tată care a fost unul din cei mai buni jucători europeni ai anilor 90, presiunea numelui e vizibilă în fiecare evaluare publică pe care o primește.
74 în FC 26 e probabil corect. Poate chiar generos, dacă ești cinic. Dacă ești optimist și crezi că Ianis mai poate face un pas, e prea mic. Realitatea e undeva la mijloc, acolo unde stă de câțiva ani.
România în joc vs. România în viața reală
România e clasată pe locul 49 în rankingul FIFA. Nu e un dezastru, dar nu e nici ceva de care să fii mândru dacă îți amintești că în 1994 eram în sferturile Campionatului Mondial și eliminam Argentina. 49 înseamnă că ești o echipă europeană de nivel mediu spre inferior, cu momente bune și momente proaste repartizate fără nicio logică previzibilă.
În calificările pentru Campionatul Mondial 2026, România a strâns rezultate amestecate: egalitate 2-2 cu Cipru, victorie 1-0 cu Austria, înfrângere 1-3 cu Bosnia, victorie 7-1 cu San Marino. San Marino e un stat cu 34.000 de locuitori și o echipă națională formată din oameni care au alte joburi în timpul săptămânii. 7-1 cu San Marino e obligatoriu, nu e o realizare.
Rezultatele astea sunt România. Bate ce trebuie bătut, pierde unde nu ar trebui, egalează unde ar trebui să câștige. O echipă cu jucători individuali capabili, fără coeziune care să transforme suma părților în ceva mai mare decât ea.
FC 26 simulează asta cu o precizie dezarmantă. Când joci cu România în joc, ai același sentiment. Câteva momente de calitate, o pasă bună de la Stanciu, o diagonală de la Man, un atac al lui Rațiu pe dreapta. Și apoi ceva nu se leagă, ceva nu funcționează, și ajungi să te întrebi dacă problema e tactica sau pur și simplu nivelul general al lotului.
Hagi tată vs. Hagi fiu, sau ce înseamnă moștenirea în fotbal
Cel mai trist exercițiu pe care îl poți face în FC 26 dacă ești român e să compari cele două carduri Hagi. Gheorghe Hagi Icon, 88 overall, mijlocaș ofensiv, piciorul stâng ca un instrument muzical, un om care a jucat la Real Madrid, la Barcelona, la Galatasaray, care a fost numit de Pelé unul din cei mai buni 125 de fotbaliști în viață. Ianis Hagi, 74 overall, Alanyaspor, Turcia.
Nu e o critică la adresa lui Ianis. E o observație despre cum funcționează moștenirea în sport. Fii de fotbaliști mari au o povară pe care nu și-au ales-o. Ianis a crescut cu un tată care era zeul unui întreg popor. A jucat fotbal pentru că era inevitabil. A făcut o carieră corectă, mai bună decât a 99% din jucătorii care ies din România. Dar 74 lângă 88 e un număr care spune o poveste fără să fie nevoie de cuvinte.
Acum Gheorghe Hagi e selecționerul echipei naționale. Ceea ce înseamnă că în FC 26, ca Icon cu 88 de puncte, el nu mai poate fi selectat ca jucător, dar în viața reală conduce echipa din care face parte fiul său. Fotbalul românesc are un talent distinct pentru situații care, dacă le-ai propune unui scenarist, ar fi respinse ca prea puțin credibile.
Ce lipsește și ce rămâne
FC 26 nu are România în Campionatul Mondial. Și asta pentru că România nu s-a calificat la Mondialul din 2026, ceea ce e o altă mostră de simulare fidelă a realității pe care jocul o livrează fără să intenționeze. Există un update The World’s Game care adaugă 48 de națiuni pentru un mod turneu dedicat Cupei Mondiale, dar România nu e printre ele. Suntem vizitatori ai unui eveniment la care nu participăm.
E corect. E dureros. E România.
Concluzie
EA Sports FC 26 e un joc bun. Nu e revoluționar, nu schimbă nimic fundamental, e o iterație solidă a unei serii care știe exact ce e și nu are nicio intenție să fie altceva. Calitate bună, fizică convingătoare, moduri de joc suficiente, microtransacții inevitabile.
Ca jucător român care a pornit jocul cu speranța că va trăi o fantezie în care tricolorul ajunge undeva, experiența e un tur ghidat al realității fotbalului nostru. Cel mai bun jucător are 79. Cel mai cunoscut fiu al fotbalului românesc are 74. Tatăl său e un Icon cu 88 pe care nu îl mai poți controla, ci doar admira dintr-o distanță respectuoasă.
FC 26 nu e un joc despre România. Dar dacă ești român și îl joci cu echipa națională, devine, fără voia lui, cel mai precis document despre starea fotbalului nostru pe care l-ai citit în ultimii ani.
Cel puțin în joc poți să câștigi Mondialul. Realitatea nu îți oferă aceeași consolare.
