Directive 8020 Review

O să o zic pe șleau. Directive 8020 este genul de joc care te face să te întrebi dacă cineva de la Supermassive Games a jucat vreodată ce a făcut. Și chiar vorbesc serios, nu ca să fiu edgy. Este jocul care ar convinge pe oricine că noțiunea de film interactiv nu este neapărat un compliment. Soarta acestui titlu din franciza Dark Pictures este pe cât de absurdă, pe atât de tristă.

Stai preț de câteva minute și-ți voi explica de ce.

Povestea se vrea profundă. Se vrea doar.

În joc vei asista(da, am ales termenul intenționat, pentru că ar fi o minciună să spun că ai vreun gameplay satisfăcător) la derularea poveștii a opt astronauți trimiși la ani-lumină distanță pentru a stabili o colonie pe o planetă din sistemul Tau Ceti. Pământul este în ruine, colonia de pe Marte nu o duce mai bine, și nava protagoniștilor noștri, Cassiopeia, se ciocnește cu un meteorit. Până aici, bine, tot ok, sci-fi clasic. Dar apoi o contaminare cu mâzgă extraterestră începe să se răspândească și… începe să se metamorfozeze în membrii echipajului. Și tu trebuie să-ți dai seama cine este om și cine este… total altceva.

Sună bine teoretic. Ar fi putut fi o premisă bună, ceva pe stil The Thing, dar cu dramă. Problema este că Supermassive Games a făcut asta deja și mai bine în alte titluri. Man of Medan, Little Hope, House of Ashes, acelea aveau tensiune, aveau groază, aveau momente în care-ți treceau fiori pe șira spinării.

Directive 8020 în schimb se derulează prin scene care-ți servesc expunere forțată. Povestea se simte incompletă și nu înțeleg cum asta vine de la o companie cunoscută pentru narațiune de calitate. Personajele au dialogurile lor, au fețe care se mișcă (oarecum), dar jocul nu-ți dă niciun motiv visceral să te atașezi de vreunul din ei. Când se întâmplă ceva tragic, răspunsul tău este „meh”. Și asta este vina jocului, nu a ta.

Apoi, Supermassive Games a transformat un personaj iconic într-un simplu gimmick ieftin de gameplay. Curatorul a fost blocat artificial în spatele unei monede ascunse în penultimul episod al jocului. Să folosești promisiunea unui final adevărat sau a unor indicii secrete doar ca să îi pui pe jucători să caute obiecte prin colțuri întunecate este o rețetă leneșă de game design. Decizia asta a transformat o atmosferă horror profundă într-o vânătoare plictisitoare de achievements, iar dacă ești fan vechi al seriei ai toate motivele să fii scandalizat.

Alegeri multiple, iluzii multiple

Povestea are ramificații. Poți face alegeri. La asta s-a ajuns cu standardul de în 2026? Crezi tu că au un impact? Eu nu. Alegerile tale în Directive 8020 sunt de nivel estetic. Poți să rănești pe cineva sau nu, poți salva oameni sau nu, dar la final ajungi în același loc, în același gol narativ.

Și apoi sunt turning points unde poți face rewind și să-ți schimbi deciziile. Este o funcție de accesibilitate de apreciat pentru jucătorii octogenari care au probleme cu reflexele sau care sunt indeciși. Dar din perspectiva design-ului, asta este ca și cum Supermassive Games ar admite că e ceva putred în mecanicile jocului. Și dacă trebuie să-ți dai rewind ca să fii mulțumit, problema este clar de design prost de gameplay.

Sunt mai multe variante de final în funcție de cine supraviețuiește. Fiecare dintre astea este plină de confuzie și criptică. O să termini și o să cauți explicații pe Reddit. Și chiar și cu toți oamenii salvați, nu simți că te-ar recompensa cu ceva finalul. Jocul promite că este periculos, că este dramatic, dar cu ceea ce-ți dă pe mână, aceste promisiuni sunt praf în ochi.

Gameplay zero barat

Și acum intru în miezul problemei. Jocul se pretinde a fi action-horror interactiv. Este o minciună minuțios construită.

Poți alege Forgiving (cu indicatori de avertizare, jocul se joacă singur), Challenging (unde fiecare greșeală poate fi mortală), Lethal (timpi de reacție foarte scurți și oportunități limitate de a te apăra) sau Custom (unde poți alege de exemplu QTE-uri ușoare dar inamici agresivi). Problema este că chiar și pe Lethal, este greu să mori. Trebuie să-ți stingi creierul de tot. Și în cazul în care ai reflexe mai lente, poți să dezactivezi chiar și timeout-urile QTE-urilor. Super incluziv, super pentru toată lumea, dar și un semn clar că dezvoltatorul însuși nu crede în capacitatea jocului de a fi o provocare pentru jucător.

Sunt secvențe de stealth. Sunt multe secvențe de stealth. De fapt, sunt prea multe secvențe de stealth. Și acestea sunt în buclă, o secvență de stealth după alta, după alta. Este obositor. Și complet inutil din punct de vedere strategic. De ce să stai ascuns când poți merge direct și să faci ce trebuie fără consecințe? Jocul nu te pedepsește pentru agresiune. Jocul nu te recompensează pentru furișare. Jocul doar… este acolo.

Când ajungi la o ușă, trebuie să o hack-uiești printr-un mini game idiot de simplu, unde apeși tasta când pătratul ajunge în dreptul țintei, și nu ești sigur dacă-ți folosești la ceva reflexele sau este doar o pierdere de timp. Fie obții un anumit număr de bare, fie apeși tasta la momentul potrivit. Este grețos de banal.

Era să uit de batonul magic. Cu batonul ăsta care se vrea un soi de bâtă cu electroșocuri, poți face orice. Vreau să spun, ORICE. Inamic? Electrocutat. Ușă? Mini game banal și gata. Consolă? Aceleași butoane. Baterie? Nu ai grija ei. Game design-ul ăsta nu este elegant. Este leneș, neinspirat și groaznic de plictisitor.

Unii apără cu dârzenie jocul,  spunând e un film interactiv și că nu trebuie să aibă gameplay. Bun, nici o problemă, dar atunci nu-l face joc și nu cere un preț de titlu premium. Acceptă ce ești și fii bun la asta.

Dar Directive 8020 vrea să fie și thriller interactiv, dar și joc de acțiune, dar și puzzle, dar și dramă. E prea mare ambiția pentru ceea ce ajunge să-ți livreze, și când constați ce anume îți oferă, nici măcar nu-i dezamăgitor, ci e trist.

Grafica și resurse generice

Directive 8020 arată… bine. Nimic impresionant. Modelele de caractere seamănă cu actorii pe care-i imită, dar au mai puțină atenție decât în alte titluri Dark Pictures. Efectiv, personajele arată ca și cum ar fi fost făcute cu AI generativ peste care un designer plictisit a mai tras niște retușuri aproximativ jumătate de oră fiecăruia în parte.

Singurul lucru care arată ok îl reprezintă variațiile monstrului. Restul? Nava este inspirată din Halo, Mass Effect, Dead Space, ceva generic sci-fi. Activele par refolosite și ușor alterate din alte jocuri Dark Pictures. Nu este originalitate, este un joc refăcut din template-uri.

Directive 8020 este doar o tentativă de joc. Și poate că sunt prea generos cu termenul. Este jocul care arată ce se întâmplă când o companie care știe să facă o poveste bună, se înhamă prea repede la un alt proiect. Comparația cu titlurile anterioare este dureroasă, și nu face cinste deloc titlului nostru în cauză. Jocul se simte construit din jumătăți de măsură. Și nu este nici bun în rolul de film interactiv și nici în rolul de joc. O să-l termini în vreo 5-6 ore și o să te gândești „asta-i tot?” Și răspunsul este da. Și o să nu-ți mai pese.

Când ajungi acasă și vrei ceva zgomot de fundal pe care să-ți deschizi o badoagă de bere, mai bine deschide Netflix. Dacă vrei un joc interactiv cu alegeri luate sub tensiune, gameplay solid și o poveste care-ți rămâne în minte, caută oriunde altundeva, ai alte jocuri din seria Dark Pictures care sunt infinit mai bune.

Directive 8020 este o directivă către orice altceva.