Nu m-aș fi bazat în mod normal pe un punct de pornire atât de șubred, dar cred că, în oceanul de aberații cu care se poate demara un review despre filmele acestea, n-am ales-o tocmai pe cea mai groaznică. Așadar – cheia înțelegerii acestor produse cinematografice este chiar titlul: personajul principal suferă de o ruptură a personalității (mă rog, „una” e doar un mod de-a spune; mie îmi amintește de unul din fructele acelea din reclamele de la ciocolată, o căpșună de pildă, ce crapă miraculos în patru felii suculente numai bune să fie scufundate într-o vâltoare de cacao).
Avem o Lara Croft fetița tatii, avem o Lara care nu mai e Lara ci e Tomb Raider, așa cum Arnold Schwarzenegger este Terminatorul, mai este pe undeva o Lara care nu mai e nici măcar femeie pe de-a-ntregul, în pofida faptului că fenotipul ei pare să sugereze contrarul din absolut orice unghi te-ai uita, fiindcă tiparele ei comportamentale trimit mult mai repede la atitudinea pe care un fiu privat de o prezență masculină puternică ar adopta-o, încercând să supracompenseze și, în cele din urmă, o avem pe Lara detectiva, Lara Doo dacă vreți, persoană autoritară și intuitivă, capabilă să-și strunească oamenii și resursele pe căi nebănuite. Să le vedem pe rând:
Lara Croft
Aspectul legat de familie și de valorile pe care acest concept le inspiră este, în mod previzibil, foarte subțire și întins prea mult. Tocmai de la această latură mi-a venit ideea cu Lara Croft cea schizoidă, pentru că, de fiecare dată când Angelina Jolie apare îmbrăcată în hăinuțele ei de Heidi, cu pălărioara ei de cuconiță de secol XIX ale cărei unice interese sunt poneii și panseluțele, mărturisindu-și aleanul în fața mormântului tatălui ei cu vocea mai aerată decât ar putea vreodată marmota să aereze ciocolata Milka, îmi spun „acest personaj nu e cu nimic mai normal decât Norman sau Cathy Bates”.
Dar, desigur, era nevoie ca un personaj feminin de o asemenea anvergură ca Lara Croft să nu devină pur și simplu o mașină de ucis fără nici un fel de reacție emoțională (partea asta au lăsat-o pentru al doilea film, dar mă ia puțin tasta pe dinainte…), chiar dacă acea reacție emoțională n-ar putea convinge nici un copil din școala elementară.
Tomb Raider
Aici își intră cel mai bine în rol Angelina. Fără introduceri, fără întrebări, filozofia glonțului în regiunea occipitală în mai puțin de 1,3 secunde. Dealtfel, așa începe filmul, cu Lara care se antrenează, luptând cu un robot care este încă mai persistent decât „individul rău” din filmele chinezești kung-fu din anii ’70 – după un sfert de oră în care i-au fost dărâmate în cap grinzi de granit, i-au fost golite în circuite zeci de gloanțe, i-a fost smuls AI-ul și atârnat încă procesând în fața receptorilor vizuali – robotul tot nu se lasă.
Lara este nevoită să apeleze la umilința supremă, transformându-l într-un CD player glorificat, ceea ce descrie, în mare, atitudinea generalizată a „arheologului” pieptos. Dacă e să o privim dintr-o perspectivă oarecum, nu prea mult, psihanalitică, vom remarca fără îndoială cât e de patetică în felul ei, cât de mult își dorește ca o altă ființă umană să vadă dincolo de fațada de glașpapir și spandex și să treacă dincolo de „a o accepta” în tărâmul parfumat al „a o înțelege”-rii.
Dar, din nou, vom vedea mai multe despre asta în al doilea film. Deocamdată, avem o tipă dură, cu pistoale lucitoare, care nu se va opri de la nimic pentru a obține cutare artefact mai vechi decât însăși Memoria, cu pretextul că o face pentru a continua munca tatălui ei. Doar că-i place un pic prea mult ca s-o crezi.
Lara Raider
Aceasta e Lara masculinizată de care pomeneam mai sus. Avem de-a face aici nu cu un personaj onest de film ci cu un construct monstruos fătat de pântecele ideii de Political Corectness din împreunarea cu un soi de feminism bastard. Lara asta e ca un fel de transsexual – oricât de mari i-ar crește arcele de cerc de pe trup, e tot una dintre băieți. Nu se sfiește să-i folosească la tot felul de munci, nu se obosește cu subtilitatea (dar ce spun?! Ah, am căzut eu însumi în capcana în care Lara n-ar cădea niciodată – spun „subtilitate”? Nu dragii mei, e prea… subtil. Nu se obosește cu politețea, mai mult, cu conversația!), exact așa cum ar trebui să se comporte un personaj masculin ca să proiecteze o aură macho memorabilă. Vă jur, privind-o pe Lara în filmul acesta, Indiana Jones mi s-a părut un adevărat poet, fin și subtil scrib de haiku, consternat în fața frumuseților și tragismului inerent al existenței. Lara Croft încarnează un ideal feminin care este, în fond și la urma urmei, masculin. V-am spus eu că e cam dereglată… dar măcar efectele speciale sunt mișto.
Tomb Croft
O s-o iau de unde-am lăsat-o: dacă Lara poate să domine orice bărbat (mă rog, orice entitate) din film din punct de vedere fizic, trebuia ca dominația să fie completă și din punct de vedere intelectual. Aici intervine latura polițienească a domnișoarei Croft, abilă și răbdătoare strategă și perspicace întru înțelegerea micilor mecanisme de pretutindeni, de la capcane la psihologia adversarilor. Vreți exemple? Când zdrobește ceasul cu atâta grijă pentru a extrage prețiosul fragment de artefact. Când așteaptă până în ultimul moment, inducându-și adversarii în eroare, ca apoi să îi hărțuiască nemilos cu pistoalele. Da, este o inteligență aplicată, o înțelepciune a bicepsului, a deltoidului și a coapsei bine rotunjite, dar funcționează. Kudos Lara, kudos.
Ați remarcat că abia dacă merită pomenită intriga filmului. De fapt acesta nu e un film de acțiune, este un portret înduioșător a idealului feminin modern, un tribut adus forței sale de a depăși oricare adversitate luptând cu orice armă are la dispoziție, mai puțin propria feminitate. Am auzit expresii ca „acest film nu e cu nimic mai bun decât desenele animate”. Eu nu știu la ce desene animate s-au uitat acei oameni, dar comparația este valabilă – este mai bun decât Top Cat de pildă, pentru că în Top Cat lucruri nu explodează și pisici corecte din punct de vedere anatomic nu își petrec jumătate din timp făcând elaborate exerciții fizice. Dar nu este mai bun decât Ghost in the Shell. Așa, ca să știți la ce să vă așteptați dacă nu l-ați văzut până acum.
Tomb Raider: The Cradle of Life
Cam aceeași sumă de rahaturi, cu vreo trei adăugiri:
1. Apare masculul rebel, perfect partener al Larei, un fel de James Bond al arheologilor/mercenari (Doamne, tocmai mi-am dat seama, dacă filmele astea ar fi fost bazate pe un RPG, atunci toate personajele ar fi fost niște hibrizi cu cel puțin trei clase la activ pe care un echivalent gameristic al unilateralului Dolph Lundgren le-ar fi trimis pe lumea de apoi mai repede decât poți spune titlul filmului).
Împreună, ei testează tot felul de gadgeturi, au o aventură romantică prin China, ilustrând în mod subtil competitivitatea dintre sexe printr-o cursă cu motocicletele de teren și prin depășirea recordului la săritura cu „costumul de veveriță zburătoare” și în cele din urmă își trăiesc momentul de Tristan şi Isolda, în care ea trebuie să-l împuște pe singurul bărbat pe care l-a… tolerat… vreodată (mă rog, singurul om care o putea pune la skandenberg și făcea exerciții la inele mai bine decât ea), iar el nu poate fi îndrăgostit fiindcă e prea ocupat să încerce să facă bani. V-ați prins? Bine, că mai mult nu scriu.
2. Personajele secundare sunt și mai caricaturizate, ceea ce aduce cu sine o supra-caricaturizare a Larei. De-acum nu mai e Lara. E doar Tomb Raider. Și dacă vi se pare că plânge la sfârșit, trădată de iubit, nu-i adevărat. E sudoare și apă de cascadă. E Mennen!
3. Personajul negativ e mișto, pentru prima oară. E drept că e conceput ca un fel de Hitler iar planul lui seamănă cu planul unuia dintre super-dușmanii din desenul animat The Mask, dar măcar are un accent englez melodramatic, voce de bariton și o prezență marcată de o oarecare demnitate.
Altceva zău că nu știu ce să vă mai înșir. Dacă vreți, gândiți-vă la Tomb Raider: The Cradle of Life ca un fel de esențializare a primului film din serie. S-au gândit că era exces de poveste și de artă actoricească dar nu suficiente explozii, prăbușiri și efecte speciale. Ah, da, și sudoare. Sau apă. Pe Lara. Atât cât să-i lucească pielea non-stop. Mă duc să mă uit la Twilight. Poate pentru un ipotetic special cu Vampire: The Masquerade – Bloodlines…
