Infinitevania e e un omagiu adus clasicilor genului, cu suficientă personalitate pentru a ieși în evidență, dar și cu destule momente în care personalitatea asta îți trage nervii prin răzătoare.
Ca proiect, Infinitevania este un metroidvania 2D dezvoltat de JHT Games, studio independent brazilian fondat în 2021 de José Henrique Teodoro și Hugo Andrade, care a reușit între timp să adune o echipă mică, dar cu roluri clar definite pentru partea de design, artă și sunet. Jocul rulează pe Unity, e exclusiv pe PC prin Steam, la un preț de 14,99 dolari, cu porturi pentru PlayStation, Xbox și Nintendo Switch anunțate pentru a doua jumătate a anului.
Pe scurt, echipa promite combat rafinat, puzzle-uri solicitante, explorare bogată, boss fights epice, o narațiune imersivă și voice acting complet în engleză, alături de un sistem amplu de upgrade-uri și un soundtrack original. Multe din aceste promisiuni chiar se confirmă în joc, altele mai puțin, așa cum urmează să detaliez mai jos.
Genul metroidvania a devenit, în ultimul deceniu, unul dintre cele mai aglomerate genuri din industrie, iar asta nu neapărat spre binele jucătorului. Pentru fiecare Hollow Knight sau Blasphemous care reușește să impună un stil propriu, există zeci de proiecte care se mulțumesc să recicleze aceleași idei fără să adauge nimic memorabil.
Infinitevania pornește cu ambiții clare de a se alătura primei categorii, iar după vreo 5 ore bune petrecute cu palmele transpirate pe tastatură și cu un debit masiv de cuvinte colorate/minut, pot spune că reușește pe alocuri, dar rămâne și cu destule secvențe care te fac să recurgi la un limbaj deloc family friendly.
Otaku adevărat, păr albastru și mult cinism
Protagonistul e un tip cu păr albastru, botezat în urma unei inspirații zdrobitoare: Boy. Povestea începe cu un telefon de la spital, prin care află că maică-sa și-a revenit din comă, moment în care, firesc pentru orice metroidvania care se respectă, apare un portal și îl transportă direct într-un tărâm magic numit chiar Infinitevania.
Acolo e întâmpinat de un bătrân cu o tuse tabagică persistentă, de la care primește vestea că, pentru a se întoarce acasă, trebuie să distrugă miezul acestei lumi. Ca să ajungă acolo, va trebui însă mai întâi să învingă niște creaturi și să le absoarbă puterile, rețetă veche de gen, dar suficient de solidă cât să funcționeze din nou.
Ce salvează povestea de la anonimat e tonul protagonistului, un sarcastic adevărat cu limba ascuțită, dispus frecvent să spargă al patrulea zid, cu remarci despre ce trebuie să faci mai departe și frecvente trimiteri spre cultura pop. Cu sabia în mână și gura slobodă, Boy pleacă la explorat lumi și portaluri.
Controlul e, per ansamblu, foarte bun și precis. Nu există parry sau block, doar un evade, ceea ce mută accentul luptelor spre timing și poziționare, nu spre reacție defensivă clasică. Aici jocul chiar funcționează.
Problema apare la platforming, care devine frustrant de greu pe alocuri, iar designul de nivel nu ajută deloc la capitolul ăsta. Ai nevoie de reflexe ascuțite și de precizie milimetrică, dar chiar și atunci când le ai, collision detection-ul e inconsistent, ceea ce transformă unele secvențe într-un exercițiu de răbdare mai degrabă decât de îndemânare.
Când încerci aceeași secvență de platforming patruzeci de minute non-stop și tot nu te poți agăța de niște liane care ar trebui, teoretic, să te prindă, iar impulsul de a arunca PC-ul pe geam devine tot mai greu de reprimat, nu mai e o chestiune de skill personal, ci una clară de design defectuos.
Băiet fiind, păduri cutreieram
Explorarea, care ar fi trebuit să fie unul dintre punctele forte ale jocului, nu reușește să te țină captivat prea mult timp. Backtracking-ul se transformă rapid într-un exercițiu de răbdare și memorare a cărărilor, în loc să ofere satisfacția descoperirii unor zone noi. Harta este simplă și ușor de urmărit, însă nu îți indică obiectivul curent și nici nu te ajută prea mult să înțelegi încotro ar trebui să mergi.
Secrete există, dar nu sunt tocmai cele mai diversificate, iar de cele mai multe ori recompensa constă în pagini de jurnal care completează povestea, nu în upgrade-uri sau obiecte care să te facă să simți că ai descoperit ceva cu adevărat valoros.
Sistemul de progresie se bazează pe spirite echipabile, fiecare oferind un buff diferit, precum Spirit of Fury, care crește damage-ul cu cât viața personajului scade mai aproape de zero, un risc-recompensă clasic, dar bine implementat.
Totemurile funcționează pe post de checkpoint-uri, un fel de bonfire-uri împrumutate direct din formula Dark Souls, care îți refac viața și mana și, în același timp, servesc drept puncte unde poți echipa sau schimba spiritele active.
Tot la capitolul ăsta, destul de repede în joc îl vei întâlni pe Nilbog, care-și face veacul într-o cușcă, împotriva voinței lui. Îl eliberezi fără prea multe ezitări, iar recunoștința lui o vei simți mai încolo, când omul ăsta devine negustorul pe care te poți baza să schimbi moneda jocului pe o droaie de spirite pe care le are de vânzare.
Progresia respectă și una dintre regulile de bază ale genului. Pe măsură ce învingi boșii deblochezi noi abilități de mobilitate și combat, precum double jump, atacuri îmbunătățite și alte puteri necesare pentru accesarea unor zone inaccesibile anterior. Este o mecanică familiară oricărui fan al metroidvania-urilor și una dintre componentele care funcționează exact așa cum te-ai aștepta.
Ce vede ochiului și aude urechea
Latura audio-vizuală e dulce-amăruie și ea. Voice acting-ul în engleză e slăbuț, cu accentul portughez transpirând de la o poștă în fiecare replică, ceea ce rupe puțin din imersiune mai ales în scenele cu încărcătură dramatică. Muzica, în schimb, e plăcută și te îmbie spre visare, un contrapunct binevenit față de tensiunea din combat și platforming.
Vizual, jocul adoptă un stil pseudo-manga, cu opțiunea de a activa un filtru CRT pentru cei nostalgici după tuburile catodice de altădată.
Per ansamblu, direcția artistică are suficientă identitate cât să nu se confunde cu puzderia de metroidvania indie de pe piață. Personajele și inamicii sunt desenate într-un stil inspirat de manga și anime, iar fiecare biom reușește să aibă propria atmosferă, fără să dea impresia că reciclează aceleași fundaluri la infinit.
Nu e un art style care îți taie răsuflarea la primul contact vizual, însă nici nu cade în capcana unui pixel art generic văzut deja de o mie de ori. Se vede că dezvoltatorii au urmărit mai degrabă coerența artistică decât spectaculozitatea, iar rezultatul este unul plăcut, coerent, chiar dacă nu foarte memorabil.
La capitolul performanță, Infinitevania stă surprinzător de bine. Pe tot parcursul testării nu am întâlnit bug-uri, crash-uri sau probleme de încărcare, iar jocul rulează impecabil chiar și pe configurații modeste.
Desigur, vorbim despre un titlu realizat în Unity, cu un stil grafic relativ simplu, deci există o așteptare firească să funcționeze fără probleme pe aproape orice PC. Chiar și așa, dezvoltatorii merită lăudați pentru faptul că au livrat un produs fluid și bine optimizat încă de la lansare.
Avem boss fights cu duiumul, stai liniștit
Boss fight-urile merg pe rețeta clasică de trial and error. Fiecare adversar important are tipare clare de atac și ferestre precise în care poate fi lovit, iar succesul vine doar după ce le înveți mișcările și ritmul. Pentru cei care apreciază provocările în stil Souls, asta poate fi o sursă de satisfacție.
Pentru mine însă a fost mai degrabă un test de răbdare decât unul de îndemânare. După câteva încercări repetate, sentimentul de progres este înlocuit de oboseală, iar victoria pare câștigată mai degrabă prin memorare decât prin adaptare. Pur și simplu nu mai am nervii și răbdarea necesare pentru genul ăsta de design.
Infinitevania are o varietate a inamicilor, din fericire, satisfăcătoare. Fiecare biom introduce creaturi noi, cu modele de atac diferite, ceea ce împiedică jocul să devină repetitiv prea repede. În schimb, inteligența artificială este destul de simplistă și rareori te surprinde.
Problemele apar atunci când jocul decide să arunce asupra ta trei sau patru adversari simultan, în special nenorocitele alea de insecte zburătoare care se aruncă în stil kamikaze înspre tine. Și trebuie să ții cont că majoritatea inamicilor cad după minim două, trei sau patru lovituri de sabie, motiv pentru care aceste spike-uri de dificultate par uneori artificiale, bazate mai degrabă pe superioritatea numerică decât pe complexitatea adversarilor.
Infinitevania nu e un joc pentru iubitorii de experiențe casual, deși nici nu e exagerat de greu în sine, cât e de frustrant la capitolul platforming. E gândit pentru cei care preferă un combat calculat, precizie la platforming și reflexe rapide, un cuvânt de atenție pentru amatori înainte să dea banii pe el. Dar și prețul modic pare să reflecte ceea ce am spus mai sus, așa că developerii au fost fair play la capiolul preț.
Considerațiuni finale
Aș mai spune că jocul are momente în care combat-ul sare brusc în dificultate, și aici mă refer la situațiile în care jocul te înghesuie în spații mici alături de mai mulți adversari și secvențe de platforming în timp ce ești atacat. Sunt sătul de ele. Mi-e acru de ele, nu vreau să mai văd așa ceva. Asta creează situații în care victoria depinde mai degrabă de norocul poziționării decât de skillurile tale.
Apoi când crapi, și o vei face des, poate fi destul de enervantă plasarea aproape aleatorie a totemurilor, fiind nevoit uneori să refaci bucăți întregi de nivel. Din fericire, jocul nu te pedepsește excesiv, nu îți pierzi currency-ul sau alte resurse adunate, iar asta mai atenuează din frustrarea inevitabilă.
Verdictul e unul cu indulgență, mediocru. Sunt prea multe secvențe frustrante și prea puțin combat cu adevărat satisfăcător, iar plăcerea explorării, care ar fi trebuit să fie punctul forte al unui asemenea proiect, e sublimă în teorie, dar lipsește aproape cu desăvârșire în practică.
Infinitevania demonstrează că JHT Games are talent și câteva idei bune, însă încă îi lipsește experiența necesară pentru a transforma un metroidvania promițător într-unul pe care să-l recomand fără rezerve. Dacă ești genul de jucător care adoră provocările bazate pe memorare, precizie și mult trial and error, probabil vei găsi aici suficiente motive să te înhami la el.
Dacă, în schimb, cauți o aventură în care explorarea și combatul să primeze în fața frustrării, există alternative mai reușite în acest gen.
Mulțumim echipei de la JHT Games pentru codul de acces oferit înainte de lansare, care ne-a permis să petrecem timpul necesar cu jocul și să scriem acest review înainte ca Infinitevania să ajungă oficial pe Steam. Vă dorim mult success post lansare și vă așteptăm cu proiectele viitoare!
