Bombă Sexi
Aţi jucat primul Tomb Raider? Vă mai amintiţi de el? Pe cât de pătrăţoasă îi era grafica, pe atât de colosal a fost în acele vremuri. Era începutul unei serii ce a strâns milioane de fani în timp. Nu ştiu dacă producătorii se gândeau în acea vreme la o continuare pentru Tomb Raider, dar fanii şi succesul şi-au spus cuvântul, Tomb Raider fiind una dintre seriile ce au scris istorie. Bune, rele, cum au fost jocurile, Lara Croft a însemnat ceva pentru gamerul din acea perioadă. După ce publisher-ul a migrat către Crystal Dynamics cu Lara în braţe, aducând în prim plan Tomb Raider: Legend, cineva acolo sus, în sala de management s-a hotărât să scoată pe piaţă un remake al primului joc, după mai bine de un deceniu de aventuri, nuri mari, şi izuri de Indiana Jones. Azi, când îl revedem, la 30 de ani de la apariția primul joc, nu ne rămâne decât să-i urăm fetei un La Mulţi Ani frumoși, Lara Croft!
Un plan perfect?
Ce l-a făcut atât de special a fost, spus pe şleau, level design-ul fantastic şi memorabil, asta pe lângă faptul că a fost printre primele jocuri care să profite din plin de gameplay-ul 3D. Acestea fiind spuse, dacă ar fi să joci originalul acum, ai fi surprins la cât de încâlcit e controlul şi camera, cât de diabolic a fost sistemul de salvare cu checkpoints de pe Playstation înainte de portarea inevitabilă (pe PC puteai salva oriunde), şi pe lângă toate acestea cât de antică arată grafica.
Asemenea majorităţii jocurile 3D de la mijlocul anilor ’90, e o experienţă destul de neplăcută să le joci acum, şi doar un remake respectabil ar avea şanse să păstreze memoria jocurilor legendare. Din fericire, Tomb Raider: Anniversary îşi face treaba remarcabil de bine, şi se ridică la nivelul aşteptărilor fanilor de pe întregul mapamond. După primii paşi în templele dezolante din Peru, vei fi tentat să crezi că ceea ce vezi e doar un makeover drăguţ. Multe părţi din niveluri arată exact cum ţi le aminteşti – sau cel puţin cum crezi că ţi le aminteşti.
Crystal Dynamics au modelat design-ul jocului pentru a putea profita de controlul îmbunătăţit din Legends, transformând jocul într-o experienţă mult mai plăcută decât înainte. Spre exemplu, adiţiile minore precum abilitatea de a te agăţa de un obiect şi a-l trage în jos, sau aruncarea cîrligului pentru a te agăţa şi fugi pe perete schimbă complet modul de progresie în niveluri şi de rezolvare a puzzle-urilor. Pe lângă asta, faptul că jocul automat te agață de un obiect atunci când aluneci de pe margine te salvează de la frustrări monumentale. Altă adiţie genială e tendinţa jocului să salveze la checkpoint-uri după fiecare porţiune importantă dintr-un nivel, eviscerând frustrarea reluării aceluiaşi nivel de mii de ori. E ca şi când Eidos şi Crystal au luat lista cu bug-urile şi problemele jocului reclamate de toată lumea şi le-au şters până la ultima.
Totuşi… imperfect
Cu un platforming atât de bine pus la punct pe care să se construiască jocul, tot ce mai rămâne între tine şi progresie sunt nivelurile, iar acestea sunt presărate elegant cu unele din cele mai drăguţe platform-puzzles ce mi-au fost date să le văd până acum. Fiind mai aventurier de felul meu, în sensul de: am o oarecare pasiune faţă de genul Adventure şi pentru puzzle-urile cu care sunt acompaniate aceste jocuri, am fost plăcut surprins de capacitatea lui Anniversary de a trage de neuronul jucătorului din când în când. Cu bun simţ, desigur. Lui Legends îi lipsea bucuria explorării, iar linearitate făcea din joc o experienţă un pic cam anostă pentru unii jucători.
Anniversary repară aceste neajunsuri prin controlul simplu, icoana de cîrlig care apare când acesta poate fi folosit, niveluri cu niscaiva free-roaming, şi eşti forţat să joci jocul aşa cum trebuie: ca un explorator adevărat care se foloseşte de mediul înconjurător. De multe ori te simţi nevoit să faci un pas nesigur în speranţa că va ieşi cum trebuie, dar soluţia e aproape tot timpul sub nasul tău, şi sentimentul dobândit după ce treci de o secţiune grea e extrem de mulţumitor. După o vreme, poate vei începe să renunţi să acuzi jocul pentru nereuşitele tale şi în schimb să fii mai atent la indiciile din jurul tău. Deşi în general poţi câştiga fără prea mult efort cu folositorul lock-on, e mult mai distractiv să profiţi de „rage-attack”-ul adversarului (reprezentat de un flash roşu deasupra capului) pentru a folosi „adrenaline dodge” în slow-motion. Nu e doar un simplu bullet-time, dar e o metodă interesantă şi unică de a-ţi extermina adversarul când atacă. Dar parcă am lăudat jocul un pic prea mult din punctul de vedere al gameplay-ului.
Concluzie
Haideţi să stăm la cald şi să judecăm la rece. Deşi, ca remake, Tomb Raider Anniversary nu poate fi considerat altfel decât o reuşită, dacă e să-l luăm ca un joc action-adventure stand-alone, observăm câteva chichiţe sâcâitoare, care, parcă sunt blestemul seriei Tomb Raider. Camera stă lipită de formele Larei, aşa că platforming-ul genial va fi întrerupt din când în când, ca să te poţi opri, să te uiţi în jur, să fii sigur că nu dai cu nasul de fund…ul unei prăpăstii.
Se pare că Eidos a vrut să profite de hormonii fanilor, aşa că a făcut un design mai mult decât lasciv pentru Lara Croft. Când iese din apă, aceasta va fi udă într-un mod destul de realist, aşa că, deja cu acest element mititel, Eidos reuşeşte să vândă câteva exemplare în plus. Şi totuşi… De ce nu pot să trag în adversari ţinând butonul „Fire” apăsat? Porţiunile de combat pot să pară asemănătoare cu cele din Diablo 2, la capitolul „febră musculară la deget”. Dar, în această ediţie specială nu punctăm jocurile, aşa că mai bine să trecem peste probleme, şi să considerăm Tomb Raider Anniversary aşa cum se cuvine. Adică, e un remake făcut cu cap, de nişte băieţi capabili. Ce mai e de ştiut? Ah da. Lara arată superb!
